Caleb’s Point Of View About His Life After Jessie

Nu ştiu cu ce ar trebui să încep pentru că nu ştiu cu ce ar trebui să termin. Mă simt epuizat într-un loc în care epuizarea nu îşi are locul. Nu numai că îmi simt trupul gol, îl simt părăsit, alungat dintr-o împărăţie în care nu mă mai pot întoarce, şi aceea ar fi lângă inima ta. Eram ceea ce mulţi ar numi un simplu prieten, un simplu zâmbet pe faţa unei fete, o simplă adiere a unui soare torid. Poate dacă aş putea să pretind că totul este în regulă nu aş mai fi aici acum, nu aş mai încerca acum să îmi explic imposibilul, pentru că, sincer, asta şi fac. Explic un imposibil, unui posibil închis în el. Mă simt inexistent în faţa existenţei tale, nu pot să spun că nu judec asta cu o minte simplă şi slabă de adolescent, nu pot să fac asta pentru că ar însemna să mă mint, să folosesc singura armă pe care o urăsc cel mai mult, să mă mint singur.

Nu aş putea să mă mint pentru că totul se învârte în faţa mea, ca o hologramă de care nu mai pot scăpa, care mă urmăreşte peste tot încercând să mă facă să înţeleg că nimic nu poate fi schimbat, că totul a fost, este şi va fi la fel sau dacă nu, totul va fi nimic.

Privesc spre cer şi realizez stupefiat că nu văd nimic, nu văd pentru că ai fost atât de egoistă încât mi-ai luat şi puterea de a mai vedea altceva în afară de tine, m-ai blestemat să fiu orb până când tu îţi vei găsi timp să îmi luminezi calea, dar până atunci ce fac? Sunt într-un întuneric rece, nemilos şi foarte nepăsător. Nu pot decât să mă simt blocat în umbra ta, să visez că o dată şi o dată va trebui să te dai la o parte din faţa Soarelui meu, dar atunci realizez, din nou, că tu eşti aceea, că numai tu vei putea vreodată să îmi arăţi din nou lumina sau să o ţii ascunsă până la epuizare.

Ating buimac întrerupătorul pentru a face lumină, dar coşmarurile nu dispar doar de dragul de a o face, dispar numai dacă apari tu. Lipsa ta mă face să înnebunesc o dată cu venirea nopţii pentru că atunci văd cu ochii mei orbi că un alt drum pavat cu acele oribile scene îmi va răsări în cale. Scene, scene pe care le visez tot timpul, scene tandre, scene dulci, dar care se sfârşesc rău, se sfârşesc cu tine rupându-mi inima în mii de bucăţele şi plecând fără regrete.

Îmi zdrobeşti fiinţa, îmi iei şi ultima suflare, mă faci să îmi doresc să mor pentru tine, dar apoi revii la fel de senină ca la început şi faci toată durerea să se transforme într-o pulbere cenuşie, dar văd prea târziu că cenuşa este de fapt inima mea care arde, care încă mai speră, care încă mai visează. Văd un gol între noi, văd un spaţiu umplut cu atâta grijă de lacrimile ce s-au preschimbat acum în două râuri seci.

Obrajii încă îmi mai sunt îmbujoraţi, încă mai ard acolo unde ai pus ultima dată mâna, dar nu pot să fac nimic pentru a menţine căldura lor căci până şi aceasta dispare încetul cu încetul.

Mâinile îmi tremură după o ultima strângere de mână, după o ultimă plimbare pe spatele tău, după o ultimă întâlnire cu degetele tale.

Buzele mele se înroşesc, apoi devin vineţii… e atât de frig! Atât de pustiu fără tine, atât de imposibil, atât de greu… atât de diferit.

Aştern ultimele rânduri pe o foaie, după care mă întorc spre patul care mi-a oferit, îmi mai oferă şi îmi va mai oferi atât de multe gânduri cu tine. Noapte bună, îngerul meu!